Veronica Giuliani (sau Julianis ori Orsola Giuliani), una dintre cele importante reprezentante ale spiritualității baroce italiene, s-a născut la 27 decembrie 1660 în Mercatello sul Metauro, un orășel din ducatul Urbino (acum în Marche), în provincia Pesaro, din centrul Italiei (aflată în timpul invaziilor barbare sub administarţia longobardă).
A fost botezată sub numele de Orsola (Ursula). Era cel de-al cincilea și ultimul copil al cuplului Giuliani, o familie foarte creștină. Era extrem de răsfăţată de tatăl și de surorile ei mai mari, mai ales pentru că avea numai 4 ani atunci când şi-a pierdut mama. Poseda un temperament arzător şi știa cum să se bucure de atenţia deosebită care i se acorda din partea tuturor.
La vârsta de 10 ani şi-a făcut prima sa comuniune și la 17, a obținut permisiunea tatălui ei pentru a intra în mănăstirea clariselor din Città di Castello (în Umbria).
Etapa cuprinsă între anii 1677-1681 constituie primul pas al vieții sale religioase, când a luat numele de Veronica și s-a dedicat, în ciuda lipsei de înțelegere a confesorilor ei, la viața de pocăință.
Perioada următoare, între 1681-1697, o marchează deplin şi-i demonstrează harurile mistice. Un pas esenţial are loc un an mai târziu când, la vârsta de doar 28 de ani, a fost numită stăpâna novicelor, titlu pe care si-l va păstra până la sfârșitul vieții sale.
În 1694, Veronica a trăit experiența căsătoriei mistice. Doi ani mai târziu, Iisus i-ar fi rănit vizibil inima cu o săgeată (această rană ar fi sângerat într-un mod evident).
La 5 aprilie 1697, Veronica ar fi primit stigmatele pe mâini şi pe picioare. Ea a scris în jurnalul său:
“Rănile lui Isus ies din linii de foc, patru iau aspectul unghiilor, iar al cincilea ia forma unui vârf de lance strălucitoare […]. Am simțit o durere cumplită, dar, în același timp, am înțeles clar că am fost transformată complet în Dumnezeu.”
Semnele stigmatelor ar fi rămas vizibile timp de 3 ani. Sfântul Scaun a fost iniţial sceptic faţă de această minune dar a încuviinţat să se facă o examinare religioasă în urma căreia Veronica a fost pusă în toate drepturile, fiind văzută apoi de catolici drept o figură de sfințenie.
Perioada 1697-1716 a reprezentat un pas mai departe spre purificare și progres spiritual când ea s-a dedicat spiritualităţii Patimilor. În 1716, Veronica a devenit stareță a mănăstirii şi va rămâne în această funcţie până la moartea sa, la 9 iulie 1727.
Ultimele ei cuvinte au fost: “Dragostea s-a lăsat întâlnită! Acesta este motivul oboselii mele. Spuneţi-le tututror: am găsit dragostea! ”
Episcopul a deschis imediat procesul de informare pentru beatificarea sa, care a avut loc la 17 iunie 1804, după care a fost canonizată, pe 26 martie 1839.
Opera ei este grandioasă şi cuprinde mărturisile sale succesive, scrise de mână pe 22.000 de pagini. Jurnalul ei se intitulează Tezaurul ascuns (Il Tesoro Nascosto).
Confesorul său, părintele Ubaldo Cappelletti, un adevărat orator, este primul care i-a impus să-şi scrie autobiografia, în ciuda dificultăţilor pe care le va întâlni la redactarea sa. Sora Veronica lucra zi de zi neîntrerupt şi ajungea, de multe ori, ca nopţile să scrie capitole întregi în care îşi depăna experienţele mistice.
